Când mă uit spre satul meu, îmi văd copilăriaca într-o oglindă. Pe toate ulițele, pe toate câmpiile și pe toate dealurile lui aleargă ea, zveltă și neastâmpărată.Iar el, ca un bunic sfătos, îi spune-n fiecare seară poveștile băștinașilor, îi îndulcește simțurile cu miros de liliac și îi veghează noapte de noapte somnul.Pe stâncile seculare care au ținut piept atâtor vremuri de răstriște, stă satul meu frumos și drag. Stă mândru în zile de sărbătoare, când se prind flăcăii și fetele-n joc, iar în zi de muncă, clocotește de oameni ce aleargă în toate părțile. Care pleacă la câmp să cosească, care pleacă să prășească via, care zidește o casă, care văruiește pereții. Aici viața pulsează alert.
Și-mi este drag până la cer, mi-e drag să-mi cânt aici bucuriile și necazurile. Și-mi place că știe să-mi asculte tânguirile, dar nu le spune nimănui, e confidentul meu fidel.Când plec de acasă, plec mereu cu un gol, căci știu că-mi va fi dor și știu că-i va fi dor. Îl las în urmă și o umbră de tristețe se așează pe chipul meu, așa cum simți când te desparți de cineva drag inimii.Și, când mă întorc, îl găsesc neschimbat, mereu la fel de primitor și plin de dor. Știu că mă așteaptă, căci îmi cântă dorul prin orice foșnet de frunză, prin orice adiere de vânt. Atunci când pășesc pe bucata mea de rai, simt cum rădăcinile mi se înfig mai adânc în pământ, căci pământul acesta le-a oferit căldură și le-a dăruit o boare de ploaie, atunci când au fost însetate.Cum să nu iubesc acest mic paradis, care simt că mă primește mereu cu brațele deschise?
Cum să nu-i duc dorul prin lume știind că pe ulițele sale îmi aleargă copilăria? Cum să nu-mi fie drag, când acolo Mi-e drag de la un capăt la altul, căci crește și pornește prin lume oameni harnici și viteji, cărora nu le este rușine să rostească numele baștinii lor. Pe stâncile mărețe unde a ales să-și crească generațiile, satul meu ne-a ferit de rele în vremurile de cumpănă, căci știe mai bine decât oricare altul să-și ocrotească poporul. În fiecare dimineață, satul meu, Chechis , își spală fața în râul Valea Almas, ce curge neobosit la picioarele lui. Aici satul se spală de rele, iar apele repezi îi duc grijile undeva departe. Aici mi-am scăldat și eu copilăria, aici ne-am bălăcit cât e ziulica de lungă și tot aici uitam că m-a lăsat mama să pasc boboceii. Pe malul acestui râu frumos e încrustată hărnicia localnicilor, a cărei sevă se trage din cele trei izvoare dătătoare de viață, ce taie setea trecătorilor și-i încarcă cu energie herculeană. Când urc pe aceste stânci mărețe îmi văd fericirea la picioare și mă simt mai aproape de Dumnezeu. Iar seara, satul e sfințit de o liniște tulburătoare, nu mai există griji, nu mai există oboseală, ci doar un sentiment de siguranță și pace. E ca o cetate acest sat, căci niciun dușman nu-i poate tulbura echilibrul. Dar, oricât de adânci nu mi-ar fi înfipte rădăcinile în țărâna lui, oricum uneori trebuie să-i las brațele libere să legene și alți copii, m-a răsfățat din plin pe mine. Mirosul acela de plăcinte abia scoase din cuptor și de flori parfumate de tei, merg pas la pas cu mine, oriunde în lume. Imaginea acelei orânduieli deosebite a satului Chechis Salaj , a stânciilor ce-l străjuiesc și a râului ce-i leagănă grijile, îmi apare mereu prin vise, căci eu sunt parte din acest univers. Știu sigur că în mine e sădit un bobocel de floare al dragostei pentru acest loc, iar el când mă apasă gânduri grele, toată ființa mea îmi cere să vin negreșit aici, pentru că aici și trupul meu plăsmuit din această humă, și sufletul se simt Acasă.Aici îmi este leagănul de dor, aici îmi este Patria, aici îmi e înveșnicită liniștea.
